Si nevoia mea… de zambetul tau…

cu cat inaintez, in loc sa acumulez raspunsuri, adun intrebari… inteleg un lucru si pe langa el apar “n” necunoscute.

si ma intreb mai ales unde se duc toate care dispar cu timpul intre doi oameni? ma intreb de ce dispar si cine e de vina? care e criteriul. nu stiu ce ar trebui facut ca sa ramana “the magic”. imi imaginez cu greu ce trebuie sa simta doi oameni care au construit impreuna ceva, care au copii si care se trezesc dupa o jumatate de viata ca tot ce i-a legat candva nu mai e…si nu stiu cu ce si cum sa umple acel gol. sunt pasiuni care mor in 6 luni. altele care mor in trei ani si sunt iubiri care tin o viata. si le duci cu tine pana in ultima zi… ce-i diferit de la un caz la altul? toate par la fel la inceput. ma intreb daca este Cineva care le aseaza asa sau intr-adevar avem atat de multa putere sa ne alegem drumul si sa mergem pana la capat. esti optiunea mea sau a Lui?

ma bucur ca nu am mult timp ca sa pot aprofunda. mi-e si-asa destul de teama de ziua de maine. de ce (nu?) imi va aduce. mi-e teama  sa nu uit cine sunt, iar in ritmul in care traiesc am toate sansele. ma bucur ca macar am reusit sa nu imi pierd obiectivele si merg spre ele cu pasi siguri, fara sa privesc in jur si nu las pe nimeni sa imi modeleze lumea.

stiu ca va veni ziua in care voi stii totul.

The world is (still) mine ?

Simt ca m-am pierdut undeva pe drum. S-a pus o sticla groasa intre mine si mine, intre mine si visele mele, intre mine si Dumnezeu. Sunt inca aici, inaintez inca, dar o fac din inertie. Am nevoie sa ma inveti din nou sa visez, am nevoie sa ma resuscitezi, sa ma faci din nou sa cred ca pot orice, ca sunt totul si ca nu am nevoie de nimeni pentru asta…nici chiar de tine. Dau altora increderea pe care eu nu o mai am, le dau lor ce-am pierdut eu, sperand ca poate asa, odata cu transformarea lor, ma schimb si eu. Ma regasesc. Mi-e teama ca singurul fir care m-a tinut ancorata o treapta mai sus se va rupe curand si am sa cad inevitabil in Lume. Si, inevitabil, am sa ma pierd.  Mi-e teama ca tot ce m-a miscat nu exista si mi-e teama ca, in final, nu voi reusi sa fac nimic cu tot ce am primit…. Cu tot ce am invatat. am incercat sa pastrez totul, m-am luptat in fiecare zi sa nu ma pierd, sa rezist cu zambetul pe buze, si mai ales cu capul sus. cu incredere… sa nu ma las furata de ce-i in jurul meu si sa nu las oamenii sa-mi fure visele, bucuria..pe tine. Simt ca aproape m-au invins….Mai e un singur fir ce ma tine acolo, un singur gand,  o singura zi…. Mi-e frica…mi-e frica de tot ce nu voi reusi sa fiu, sa fac si sa am. Mi-e frica sa nu ajung intr-o zi sa privesc in urma ca toti ceilalti… cu ochii goi si tristi. Mi-e frica. Si nu ma pot bucura de nimic. Nu mai reusesc,acum cand am atat de mult, sa simt macar un sfert din ce eram cand nu aveam nimic. E totul un mare gol. Un mare nimic ca un vartej, ca o gaura neagra. Singura evadare e ziua in care nu am incetat sa cred….si se apropie. Si ma tem de ce va fi dupa. Indiferent de ce va fi….. fie ca e tot sau nimic……

Time has come

Uneori mi-as dori sa fi stiut mai putine, sa fi inteles mai putin din ce inseamna Lumea, sa ma fi cunoscut mai putin pe mine insami, sa nu fi stiut sa citesc ochii oamenilor si nici sa nu fi cautat vreodata mai mult, altceva, decat ceea ce mi-ar fi dat viata. Probabil ca atunci, traind in inconstienta generalizata, as fi putut zambi mai mult, mai des si mai sincer. Poate ca as fi reusit sa fiu fericita cu fericirea aia mica, simpla si accesibila ce m-ar fi putut implini…. Unul dintre acele momente e acum. Cand iarasi stiu/simt ca trebuie sa iau decizii care as fi vrut intr-un fel sa nu trebuiasca sa fie luate. In acelasi timp stiu ca altfel nu se poate, ca asa trebuie sa fie, pentru ca drumul meu are o singura directie si aia e mereu spre inainte. Si e asa pentru ca asta am ales EU.

Time has come…a traveller, a dreamer, a worrior, a winner and always a believer. Asta am fost mereu. Si nu ma dezmint nici acum. Oricum nu mi-am dorit niciodata o viata simpla, o poveste obisnuita, banala. Sunt trei ani aproape de cand imi scriu propriul story in Timisoara, dupa regulile mele…freestyle. Sunt trei ani de cand sunt libera si trei ani de cand invat cum se face. Acum simt schimbarea cu fiecare por. Si recunosc acelasi sentiment de acum trei ani…cand totul in mine imi spunea “time has come…”. Now time has come again. Viata oricum mi-a depasit pana acum toate asteptarile. Am incredere in continuare ca mai poate. Stiu deja… totul. Si mai am rabdare inca putin… good things come to those who wait.

TOT SAU NIMIC. TREI SAU NIMIC. TOT SAU TREI.

“Am invatat, mai ales, ca, pentru a fi fericit, trebuie sa fi fost foarte nefericit. Fara ucenicia durerii, fericirea nu este solida. Dragostea care dureaza trei ani este aia care nu a urcat pe munti si nici nu a ajuns in prapastii, aia care-ti cade mura-n gura. Dragostea nu dureaza decat daca fiecare ii cunoaste pretul si e mai bine sa-l platesti dinainte, altfel risti sa achiti nota ulterior. Noi nu am fost pregatiti pentru fericire, pentru ca nu am fost obisnuiti cu nefericirea. Am crescut in religia confortului. Trebuie sa stii cine esti si pe cine iubesti. Trebuie sa ai ucenicia terminata pentru a trai o poveste neterminata.”

Frederic Beigbeder – “Dragostea  dureaza trei ani”

Enjoy the ride

ma tot chinuiam sa vad in aer licuriciul care se plimbase prin fata mea cu cateva minute inainte. si nu-l mai vedeam…. si-mi zice:”uite-l! nu-l mai cauta..si atunci o sa-l gasesti….”.. m-am uitat la El si-am zambit. si-am inteles.. in sfarsit.

ascult obsesiv de cateva zile asta: http://www.youtube.com/watch?v=7uMGH3kHhzM&feature=fvstand it takes me deeper and deeper into the sense of the simple way the world is build.

today is that day. m-am oprit. mi-am dat seama ca nu e nici un loc in care trebuie sa ajung. SUNT DEJA ACOLO. dintotdeauna am fost. alergam ca nebuna. habar n-am unde. spre ce… . cand sunt si am AICI si ACUM TOTUL.

azi e ziua mea. si a pachetului meu de tigari. azi nu-mi doresc nimic decat ce urmeaza sa vina. azi sunt impacata cu Viata. am facut pace. am radacini si aripi.

Time 2 rise

Surprize surprize… in ultimele 7 luni am trecut prin muuuuulte stari din care pot sa enumar dezamagire, depresie, renuntare, etc totul la superlativ si superlativ absolut. O perioada neagra a vietii mele. Punct.

Si de la capat.

In ultima saptamana lucrurile au luat din nou forma viselor mele. Si viata mea s-a transformat din nou in ceea ce imi doream MULT si DEMULT (n.a.: cele doua forme gramatical corecte sunt: “de mult timp”/”demult”). Unexpectedly, ca intotdeauna, de nici n-am apucat sa imi revin, sa ma dezmeticesc, sa ma adun si/sau sa constientizez totul.

Attitude of gratitude este starea prezenta. Plus energie. Plus calatorii. Plus viteza= ritmul meu. Plus multi km. Plus multi km/h. Plusplusplusplusplus… n aspecte pozitive. La superlativ si superlativ absolut. Ah..si plus un dog german imeeeeeeens. What more could I ask for? Pt moment nimic. Pt moment e tot. So….

Back in the race as I use 2 say! And time 2 rise….And of course shine!

Back in (e)motion

GOOD THINGS COME TO THOSE WHO WAIT obisnuia sa imi repete obsesiv cineva, pana cand mi-au intrat in sange cuvintele astea. Am invatat sa astept. A fost o lectie grea. Am invatat-o strangand din dinti, certandu-ma la cutite cu Dumnezeu si intorcandu-ma de fiecare data plangand la El. Copil rebel si nebun… ma stie.. si ma iubeste oricum, de fiecare data. Si acum.

Incep sa plece norii. Incep sa (re)vad soarele. AM REUSIT sa invat inca o lectie. Inca un pas, inca o treapta, inca un fum… Au revenit miracolele. In mine si in jurul meu.  Lucrurile se misca, se intampla, le simt… just as I used to. Mi-e bine. Zambesc. Si cu ochii, nu doar cu buzele.

“Keep moving way up high, you see the light, it shines forever… the light that sets us free…”

Cina la rigola

Si iau taxiul. Ora 1.30. Si dau de un Augustin Viziru, varianta cu ochi albastri in loc de verzi. “Ciao… Radu!”… “Ciao…Eu..” Hm. Dragut tare. M-am uitat la “Regina” luni de zile numai pentru Viziru asta mic. (prietenele stiu de ce )………Ok! Recunosc! Si pentru Cabral, la naiba-n puii mei doar e negru!! Si ma apuc eu sa recuperez cu un super-sandwich afumicato micul dejun, pranzul si cina de ieri si de azi, ca le-am tot sarit.  Si cand mi-era lumea mai draga si mai delicioasa, panta mai lina sub podul de pe Popa Sapca si parfumul de firma a lu’ ViziruTM mai in nari, moare motorul. Da’ de tot!  Buuuuuun! Cu chiu cu vai trage stanga, pe Demetraide, sa nu ne pupe careva din spate. “Trebuie sa-ti chem alta masina…plm… nu mi s-a intamplat niciodata!” se fastaceste Viziru meu si imi cere timid o tigara (el nefumator, dar cu nervi). Surprise…nici o masina disponibila… Super tareee!  Ii dau omului tigara, iesim din masina si ne asezam pe bordura. Eu cu sandwichul meu, el cu ultimul meu Marlboro Lights….Si uite asa am luat asta seara o cina tarzie pe bordura, in spate la mall, langa pod, intr-o companie aproape la fel de apetisanta ca sandwichul meu.

- THE END -

Persoanele interesate de cina la rigola, sunt rugate sa ma contacteze pentru rezervari la oricare dintre numerele afisate pe ecran. (ps: pentru numarul  69 apelul este gratuit!)

Noapte buna copii! Sau buna dimineata! Sau pofta buna… what ever!

And still….

Care e momentul in care “mult” devine “prea mult”? Si ce ar trebui sa fac daca, desi simt ca e “prea mult” nu ma pot opri pentru ca nu am de ales? Unde si pana unde intervine Dumnezeu si ce trebuie sa fac atunci cand simt ca nu mai am putere sa imi exercit dreptul de asa-zis “liber arbitru”? Cand simt ca ma depaseste prezentul? Cand simt ca legea atractiei isi face de cap si imi scapa de sub control? Cand nu mai pot sa merg inainte si totusi o fac pentru ca stiu ca daca ma opresc, se termina TOTUL….? Incepand cu mine… Si mai mult decat atat, nu vreau sa renunt la nici unul dintre cele 5 atribute care ma compun: a warrior, a traveller, a dreamer, a winner and always a believer.

Ma incapatanez ca cred! Inca mai pot. Inca mai vreau. Cand n-am sa mai cred, am sa incetez sa exist.

Ma doare-n cot de judecata voastra stramba! Orbilor!

E totul intre mine si EL.

PS: TU cine esti?????????

Feel the magic

E aproape pat(r)u.   Abia am intrat pe usa la finalul unei seri care a incheiat cu SUCCES trei zile de munca (in cel mai propriu sens posibil!!!) asiduua. Am muncit zilele astea cat nu am muncit in toata viata mea la un loc si cat mi-am promis eu mie ca nu o sa mai muncesc niciodata. Inca nu stiu daca a meritat sau nu…. Insa cert este ca am ales o directie in care nu credeam ca voi merge vreodata. Si am pornit la drum frustrata, dezamagita de mine, de viata, de situatia in sine care m-a constrans la tot ce am ales. Dar am pornit totusi. Convinsa ca viata ma va surprinde intr-un fel, ca intotdeauna, cum numai EA stie. Si am avut dreptate.

Am cunoscut multi oameni veseli. Si cu ei am inceput si eu sa zambesc. Am cunoscut oameni care stiu putine lucruri despre ei, despre viata, despre oameni, despre Dumnezeu. Oameni extrem de limitati, dar fericiti in lumea lor mica. Si odata cu ei am inceput sa realizez si sa fiu RECUNOSCATOARE pentru cat de mult AM si SUNT eu, chiar daca prefer fericirea mea partiala, dar constienta. Si pentru cat de frumoasa e lumea mea in care orizonturile sunt departe. Am inceput sa invat lucruri noi, diverse, interesante, pe care imi doream sa le invat cumva, candva.

Am descoperit ochi frumosi si  nergi, zambete largi, energii debordante si oameni frumosi cu totul, inside and outside. Toate astea in cateva zile. Daca stau sa analizez, sa trec peste frustrari, cred ca am castigat pana acum, mai mult decat am “pierdut”(“am invatat ca poti avea demnitate, fara exces de orgoliu”). Si e trecut de ora trei si zambesc dupa o zi luuunga. (Asta e ceva nou!) Incep sa simt din nou ca viata e frumoasa, incep sa inspir din nou adanc atunci cand simt miros de flori.

E inceputul unei ETAPE frumoase. Pe care n-am parcurs- o la timp. Pentru ca mi-am intrat in rol prea devreme in viata. Am lasat netraite niste momente pe care se pare, ca e timpul sa le recuperez. Si am sa incerc sa o fac cat de bine pot. Am sa incerc sa fiu prezenta in fiecare clipa si sa ma bucur de ea, in loc sa ma intristez. Si am sa reusesc asta stiind ca e doar o clipa, si ca, asemeni tuturor celorlalte clipe, frumoase sau nu, si aceasta va trece.

Important e intotdeauna, mai mult decat ceea ce traim, ce facem cu ceea ce traim. Ce luam, cat stim sa invatam, cat sens reusim sa dam experientelor noastre. Ce ramane in noi dupa fiecare moment. Am cautat mereu sa adun in mine numai binele.

Si viata nu inceteaza sa ma surprinda…. Can u feel the magic too?